Web
Analytics
TECUCI

Schimbarea la Faţă a Domnului


corortodox.blogspot.ro

”Domnul Nostru Iisus Hristos, în anul al treizeci şi treilea, de la naşterea Sa, şi în al treilea an, şi cel de pe urmă, al propovăduirii Sale, apropiindu-se de patima cea de bună voie, pentru mântuirea noastră, S-a dus în latura Cezareii lui Filip, şi, după cuvintele pe care le-a zis Petru, acolo: “Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu” (Matei 16, 16), a început a spune ucenicilor Săi că se cade să meargă la Ierusalim, să pătimescă mult de la farisei, de la arhierei şi de la cărturari şi să fie omorât. Din această pricină, ucenicii Săi s-au întristat, dar, mai ales, Petru, care-l oprea pe El, zicându-i “Fie-Ţi milă de Tine, să nu Ţi se întâmple aceasta” (Matei 16, 22). Atunci, ridicând mâhnirea lor, a făgăduit unora dintre ei, că, după puţine zile, are să le arate lor Slava Sa zicând “Sunt unii din cei care stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea pe Fiul Omului, venind în Împărăţia Sa” (Matei 16, 28). Deci, trecând ca la opt zile de la ziua în care a grăit aceste cuvinte, Domnul a plecat în latura Cezareii lui Filip, în hotarele Galileii, la muntele Taborului, mergând după El ucenicii Săi şi mult popor. Dar, de vreme ce era obiceiul Domnului Hristos ca rugăciunile cele către Dumnezeu Tatăl să le facă singur, despărţit de ucenicii Săi, de aceea a lăsat sub munte poporul şi pe ucenicii Săi şi a luat numai pe trei din ei, pe Petru, pe Iacov, şi pe Ioan. Şi S-a suit cu ei pe munte, ca să se roage. Acolo, depărtându-Se puţin de cei trei ucenici, S-a urcat la un loc înalt şi se ruga, iar cei trei ucenici, osteniţi, pe de o parte, de suirea muntelui celui înalt, iar pe de alta de lungimea rugăciunii, se luptau cu somnul, precum zice Evanghelistul Luca: “Iar Petru şi cei ce erau cu el erau îngreuiaţi de somn” (Luca 9, 32). Dar, când s-au deşteptat bine, Hristos S-a schimbat la Faţă, strălucind cu Slava dumnezeirii Sale. Şi au stat înaintea Lui, prin porunca Lui, doi prooroci, Moise, dintre cei morţi, şi Ilie din Rai, şi grăia cu ei, despre patima Lui şi despre ceea ce avea să se săvârşească la Ierusalim. Din această pricină, Apostolii, deşteptându-se, au văzut Slava Lui cea negrăită, Faţa cea luminoasă ca soarele, hainele Lui albe ca zăpadă şi doi bărbaţi stând şi grăind cu El, întru Slava aceea, şi s-au înspăimântat. Şi au cunoscut, Duhul Sfânt descoperindu-le lor, că bărbaţii aceia erau Moise şi Ilie şi au înţeles vorba Lor despre patima lui Hristos, cea de bunăvoie. Deci, Apostolii stăteau cutremuraţi, ascultând cele ce se grăiau şi îndulcindu-se de vederea Slavei celei dumnezeieşti, pe cât putea să îngăduie vederea ochilor trupeşti, căci atât cât putea suferi firea omenească, le-a arătat lor Domnul. Este cu neputinţă omului muritor să vadă Dumnezeirea cea fără de moarte şi nevăzută, precum demult i-a răspuns Dumnezeu lui Moise, care se ruga ca să-i arate Slava Feţei Sale celei dumnezeieşti, la vederea ochilor, zicând “Nu poate vedea omul Faţa Mea şi să trăiască” (Ieşire 33, 20). Deci, sfârşindu-se vorbirea lui Hristos cu Moise şi Ilie, şi plecarea lor cunoscându-se prin Duh, de Apostoli, i-a părut rău lui Petru că Proroocii vor să se ducă de la vederea lor. Ei doreau neîncetat acea dulce Slavă a lui Hristos, ca să se îndulcească de vederea cinstiţilor Prooroci, şi a luat îndrăzneală şi a zis “Învăţătorule bine este ca noi să fim aici şi să facem trei colibe: una Ţie, una lui Moise şi una lui Ilie” (Luca 9,33). Pe când grăia Petru acestea, un nor luminos a umbrit pe Apostoli, înconjurând vârful muntelui aceluia. Atunci Apostolii mai mult s-au temut, că apropiindu-se de Hristos, au intrat şi ei în nor, zicând “Acesta este Fiul Meu cel iubit, în Care am binevoit; pe acesta ascultaţi-L” (Matei 17,5). Datorită acestui glas, venind de sus, le-a pierit Apostolilor toată puterea de spaima aceea mare, şi, temându-se mult, au căzut cu feţele la pământ. Deci căzând ei, Slava Domnului s-a luat de la vederea lor. Iar Domnul, apropiindu-Se, S-a atins de ucenicii care zăceau la pământ, zicându-le “Sculaţi-vă şi nu vă temeţi” (Matei 17,7). Ucenicii, ridicându-şi ochii, n-au văzut pe nimeni, decât numai pe Iisus Hristos, singur. Apoi pogorându-se ei din munte, Domnul le-a poruncit lor să nu spună nimănui despre întâmplarea aceea, până ce, după primirea patimilor şi a morţii El va învia, a treia zi, din mormânt. Deci ei au tăcut în acele zile, n-au spus nimănui nimic din cele ce văzuseră. La întrebarea cu ce scop a săvârşit Domnul Schimbarea Lui la Faţă răspunsul Bisericii este acesta: Mântuitorul, ştiindu-se pe drumul spre Ierusalim, drumul spre patimă, cruce şi moarte şi cunoscând omeneasca slăbiciune a Apostolilor, n-a vrut să-şi lase ucenicii doborâţi sub lovitură. Cu schimbarea lui la Faţă, Domnul a ridicat şi a îmbărbătat inima lor, faţă de sminteala crucii ce urma să fie. Umilirile oricât de adânci, ale patimilor şi morţii Mântuitorului nu vor mai fi în stare să clatine cu totul credinţa unor oameni care au cunoscut dumnezeirea ascunsă a Învăţătorului lor. Patimile şi moartea Mântuitorului nu mai sunt un sfârşit, ci dovezi că El s-a dat morţii de bunăvoie pentru mântuirea lumii”. (sursa Proloagele vol. II)