Web
Analytics
TECUCI

In memoriam – Octavian Cerchez


Octavian Costica Cerchez  Octavian Cerchez a trecut în lumea celor drepţi acum un an pe 30.nov.2010. S-a născut în Galaţi la data de  22.aug.1936. A fost un elev de excepţie cu înclinaţii spre literatura şi istorie. Serviciul militar l-a indeplinit la reactorul de la Măgurele, iar la revenirea in viata de civila, în anul 1958, se angajeaza la Abatorul din Tecuci unde lucreaza neîntrerupt până în anul 1991. Casatorit fiind, in perioada dintre serviciul militar şi angajare vin pe lume cei doi copii Duiliu şi Ofelia. Dupa ce a fost pensionat, a continuat sa studieze cu si mai mult patos, istoria aviaţiei şi a României. Colabora în mod curent cu publicaţia judeteana Viaţa-Liberă şi cu portalul online tecuci.eu . Am avut o colaborare de calitate, fapt ce ne determină să postam acest articol în memoriam.  Dumnezeu să-l odihnească pe nea Tavi!
Vasile Ghica – Octavian Cerchez avea o adevărată vocaţie a prieteniei
Era de profesie tehnician veterinar. După pensionare a început să frecventeze intens viaţa culturală a Tecuciului. Era nelipsit de la întânlirile cu scriitori, expoziţii, festivaluri etc. A început să scrie epigrame. La finalul manifestărilor, îi  înveselea pe participanţi cu câteva “înţepături”. A trecut apoi la poezie. Nu de dragoste, ci Octavian Cerchezpatriotică. A fost acaparat în cele din urmă de publicistică. În presa locală, dar şi în cea judeţeană. Devenise corespondentul oficial al ziarului “Viaţa liberă” pentru zona Tecuci. Participa activ, dinamic chiar la şedinţele Consiliului local. Era o “voce” intransigentă a cetăţenilor. Cu timpul, şi-a lărgit sfera preocupărilor, frecventând Asociaţia locală “Cultul Eroilor”. Ajunsese, în ultimul timp, coordonatorul ei. A început să cerceteze arhivele şi să repună în drepturi pe mulţi dintre eroii zonei noastre. Publica frecvent articole pe această temă în prestigioasa revistă culturală “Dunărea deJos” Se pregătea să tipărească un volum. Multe lucrări i-au rămas în manuscris. Avea bogate şi penetrante lecturi istorice. Era un om calm, generos, modest. Avea un acut simţ al umorului. Şi o adevărată vocaţie a prieteniei. Îi vom simţi multă vreme lipsa. Dumnezeu să-l aibă în continuare în pază!

Muzeograf: Lucia Gologan – Lui Octavian Cerchez
L-am cunoscut pe Cerchez în anii din urmă, poate ceva cam puțin pentru o viață, dar o vreme cu urmă grea și adâncă pe care puțini oameni au lăsat-o memoriei noastre.
Și l-am știut sensibil și lăcrimos ca o mamă, dar vajnic ca un hultan care-și apără ograda, vârându-se în toate câte le are târgul ca un om ce-avea de împărțit câștigul unei vieți lungi și prinsă de înțeles vârtos și statornic. Hojma acolo unde nimeni n-avea nevoie să se vâre, căci locul, chiar de nu cerea muncă,  îți toca vremea cu “fleacuri”. Iubitor de lume, dar și de frate, că de aia sărea peste Prut ca lăstunul întors de pe țărmuri calde. Neastâmpărat că un copil  și fără ascultare dimprejur…”viu” până-n ultimul ceas… și parcă viu și astăzi.
Toți îl știau ca unchieș hâtru care-ți spunea și frumosul și ocara cu aceeași strălucire a obrazului că  să nu-ți cadă greu cuvântul și să nu te lepezi de fârtăție  pentru vreo muștruluială batrânescă. Se ținea de parcă își uitase anii, de parcă vremea nu-și făcuse loc în nici un colț al inimii lui  și la rândul nostru ne simțeam “aproape”  cu însoțirea aceasta.
Și cum rareori ți-e dat să te ajute cineva în viață asta, când primești sprijin de la un om, apoi nu poți uită până la sfârșitul zilelor. Și-un reazim ca acesta, la nevoie, cum a fost cel primit de la Octavian Cerchez, mi-au dat și mie nazuri, de-am început a crede că a cere ajutor și al primi e, chiar la sărmanul și păcătosul de mine, mare putere de înțelepciune, căci mi-au “descurcat” căi incâlcite într-o viață mai grea decât forțele-mi puse la încercare până atunci.
Apoi da, l-am întâlnit pe Cerchez și, de bună seamă, ne-om întâlni și printre stele…Acolo sta…ne priveghează și ne asteaptă…

[yframe url=’http://www.youtube.com/watch?v=KDoDbjXGv08&feature=related’]

Ionel Necula – Scrisoare către Tavi
Mi-e dor de tine, Tavi. Nu-i nici o scofală nici cu viaţa asta. Pe la noi s-au înmulţit câinii şi nu mai latră la lună, latră în subteran, pe la colţuri, pervers. Au alergie la lumină şi nu ies la soare, preferă să rămână în subteran sau, atunci când ies la lumină, preferă  să-şi pună ochelari mascanţi. Ai plecat dintre noi exact când era mai multă nevoie de tine. Cu tine alături, poate traversam mai uşor oceanul acesta de ură, de aversiune, de clevetire. Aşa însă, va trebui să-l parcurg singur. Impostura este la locul ei, aroganţa tot nesusţinută, profitorii tot în primele rânduri şi la loc de cinste.
Noapte bună şi Dumnezeu să te aibă în paza lui.

Viorel Burlacu – A trecut un an…   Filele calendarului arată că a trecut deja un an de la dispariția domnului Cerchez, sau nea Octav cum îmi spunea de multe ori să-l strig… Cerchez Costica OctavianAm fost colegi de bancă în acea ultimă ședință de Consiliu local la care participase, iar vestea cumplită aflată după câteva zeci de minute de la finalul acesteia m-a cutremurat. Am sperat apoi ca și toți cei care l-au cunoscut, că va avea puterea să lupte cu boala, dar inima l-a trădat și a cedat…  aceeași inimă care îl făcea să fie emotiv ca un copil, atunci când se afla în fața unui steag tricolor, când vorbea despre marile evenimente din istoria neamului și mai ales despre faptele de arme ale aviației române. Cu ocazia marilor sărbători naționale ne încărca  emoționat pieptul cu cocarde tricolor chiar și celor ,,cu naturelul simțitor” care în trăirea lor ,,occidentală” consideră acest gest ca fiind depășit… Paginile de ziar și monitorul computerului sunt mai goale de informații de când lipsește semnătura ,,O. Cerchez”, cea care certifica jurnalistic aproape orice eveniment petrecut în ținutul tecucean.  Nea Octav, împreună cu colegii mei de la Casa de Cultură te păstrăm întro frumoasă  amintire…

Iancu Aizic
O foarte lungă perioadă de timp, Octavian Cerchez, a fost un adevărat şi fidel redactor al ziarului local Observator dar şi a cotidianului judeţean Viaţa Liberă unde publică cam tot ce se petrece în urbea noastră, nelipsit  de la nicio activitate, de multe ori plecând de la o acţiune imediat la alta. Dacia break GL 07 CER îî era nelipsită.  Cu aceeaşi promptitudine trimitea materiale şi la revista gălăţeană Dunărea de Jos. Absolut toate evenimentele locale erau imediat expediate redacţiei Viaţa Liberă prin fax şi aceasta era cea mai mare bucurie a lui. A fost un foarte bun coleg, colaboram cu dânsul excepţional şi dacă intra înaintea mea în posesia unor ştiri interesante, mă contacta imediat şi îmi punea totul la dispoziţie sub veşnicul îndemn – eu scriu la Viaţa Liberă, tu fă un material pentru Obervator.
Deşi colabora cum am mai spus la Viaţa Liberă, o bună bucată de timp nu avea abonament la această publicaţie şi ştiind că eu am când urmărea apariţia unui material, mă suna cu veşnica întrebare, sub formă de glumă : Alo, redacţia ziarului Observator? Cu toate că el suna pe fix la mine acasă. Când îi răspundea câteodată soţia mea, se prezenta cât se poate de poiliticos şi prietenos, nejignind sau supărând cu ceva pe cineva.
Era un om, un prieten şi mai ales un povestitor grozav. Mi-a povestit de bucuria pe care a avut-o fiind invitat în Republica Moldova, unde printre alţii, a avut convorbiri şi cu Mihai Cimpoi, preşedinte al Uniunii Scriitorilor moldoveni. Îmi povestea de relaţiile de prietenie cu redactorii de la Viaţa Liberă, în special cu redactorul şef ad. Katia Nanu, secretar general D.C. Predescu, Anca Melinte, Ion Manea, Victor Cilincă şi în special cu Ion Trif Pleşa, corespondent al zonei Tg. Bujor, cu acesta având o relaţie cu totul şi cu totul specială.
Personal, îl voi păstra mereu în amintire, iar noi, cei care consemnăm în continuare evenimente locale, îi simţim cu adevărat lipsa. Parcă am pierdut ceva important din noi.

[yframe url=’http://www.youtube.com/watch?v=zviBiC_ehHo’]

Revistă culturală “Dunărea deJos”  –  Mai apoi, in valtoarea timpurilor noastre, ne intrebam, dupa cateva saptamani, de ce nu ne mai da un semn de viata prietenul nostru din Tecuci, caruia nu-i dadeai 75 de ani, pe care ii avea (nascut la Galati, in ziua de 22 august 1936)… Ne-a mai vizitat o data, pe la inceput de noiembrie si parea, intr-adevar, cu “trupul lecuit” dar iata ca in noaptea Sfantului Andrei prietenii dintru Eternitate l-au chemat langa ei.
Galatiul si Tecuciul, de fapt intreaga suflare romaneasca, pierd un mare om, deosebit cu adevarat, un cetatean de onoare insetat de dreptate si demnitate.
La penultima sa vizita ne-a oferit ca introducere la rubrica sa poemul “Dor de Basarabia”, avand titlul initial “Inchinare”, poem dedicat nu numai celor doi mari patrioti romani de dincolo de Prut ci, asa cum rezulta din manuscris, tuturor “eroilor basarabeni luptatori si cazuti pentru apararea patriei si limbii romane”.
A ales in cele din urma varianta pe care o publicam, un semn pios pentru odihna lui vesnica.
Dor de Basarabia

In memoriam Gheorghe si Siomion Ghimpu

La locul de odihna vesnica
al eroilor neamului
de la Chisinau
in loc de singuratate si tristete
m-am recules
m-am odihnit si m-am lecuit
de boala trupului
cu care am venit

Am ingenuncheat si
m-am inchinat
langa cei cu care au intrat
in eternitate.

Langa cei cazuti
in primul razboi mondial,
langa pastratorii
si aparatorii
natiei si ai
limbii romane.

In susurul ploii marunte
care se cernea asupra noastra
am simtit linistea
din sufelete lor

Mi-am lecuit trupul
de boala care ma apasa
dar “m-am imbolnavit”
de dor de Basarabia,
care-i tot patria mea
e tot parte din patria mea.

4 sept. 2010