Web
Analytics
TECUCI

Spovedaniile unui scriitor

Vasile-Ghica-Spovedanii-in-oglinda

Ceea ce m-a surprins la Vasile Ghica – şi asta nu de acum, de dată recentă, ci de multă vreme, din totdeauna – a fost tentaţia sa constantă de a ieşi din tipic, refuzul de a merge pe căi bătătorite, opţiunea pentru încercarea unor maniere şi mijloace de abordare personale, ne-experimentate de alţi confraţi.

Aspectul poate fi sesizat de oricine îi citeşte aforismele – toate cu doza lor de surpriză şi inedit – dar şi a interviurilor sale, a celorlalte scrieri cu care şi-a câştigat deja destule recunoaşteri în cultura românească, europeană şi chiar mapamondică. Este, orice s-ar spune, un scriitor reconfortant şi mai greu de încadrat într-o manieră, într-o direcţie, într-un curent.

Se-nţelege că aspectul în sine poate fi observat şi în noua sa carte Spovedanie în oglindă (Editura Detectiv, Bucureşti, 2017), un fel de memorialistică, de mărturisire, dar, fireşte, dispusă într-o manieră mai puţin activată în literatura românească.

Spovedanii in oglinda - Volum Vasile Ghica  Toate memoriile sunt suspectate de subiectivism, toate, în măsura în care scotocesc prin tectonica subiectivă, prin subteranele umbroase ale Sinelui, dă şi peste depozitul cu fapte, întâmplări, evenimente şi dorinţe refulate în inconştient, care nu sunt destinate publicului larg şi nu dau bine dacă sunt aduse-n lumină.

Conştiinţa impune o cenzură aprigă, iar uşa care duce în această cameră cu vechituri, spune Gabriel Liiceanu în volumul său memorialistic Uşa interzisă nu poate fi deschisă, decât cu două chei: spovedania sub patrafir şi mărturisirea psihanalitică.

Vasile Ghica pendulează între cele două mijloace şi optează, în cele din urmă, pentru o combinaţie a celor două alternative, pentru o combinare a spovedaniei duhovniceşti cu dialogul psihanalitic – doar că dialogurile sale nu sunt provocări exterioare, iscodiri urzite de duhovnic sau psihanalist, ci autoprovocări, un fel de dispută între Sine şi celelalte două instanţe subiective Eul şi Supraeul.

Evident, partea activă a dialogului revine Sinelui care face tot felul de tumbe arlechineşti pentru smulge celor două instanţe superioare mărturisiri sincere, neprefăcute şi necenzurate de vigilenţa unei conştiinţe securizante, nedispusă la deschiderea camerei cu obscurităţi refulate. Se adresează Eului atunci când întrebările vizează perioada de afirmare narcisiacă a Eului, în competiţie cu lumea şi cu ceilalţi, şi se adresează Supraeului atunci când responsabilitatea căpăta o anumită preemţiune, iar Eul se subordonează imperativelor şi normativităţii sociale. Sigur, e o problemă filosofică aici, iar autorul face literatură, dar am etalat-o tocmai pentru că autorul este şi el convins că omul netrecut prin filozofie este iremediabil incomplet (p.89).

Dacă-i adevărat că viaţa e o competiţie, iar procesul de afirmare implică nu doar competenţă, valoare dar şi un dram de noroc, atunci Vasile Ghica, cum singur mărturiseşte, l-a avut cu asupra de măsură. Am avut un noroc formidabil, mărturiseşte în Spovedanie… p.83

Aş insista însă mai apăsat asupra momentului când administraţia Liceului Gheorghe Roşca Codreanu din Bârlad – unul din liceele faimoase ale epocii – l-a ameninţat cu excluderea din cauza taxelorşcolare neachitate. Învăţământul nu era gratuit şi ştim câte eforturi făceau familiile de la ţară – unde banii se procurau  greu căci produsele agricole aveau preţuri derizorii – pentru achitarea acestor taxe.

Cine citeşte biografia poetului Ştefan Petică, dar şi a altor intelectuali formaţi la vechile şcoli româneşti rămâne surprins să afle că taxele unui an de liceu echivala cu valoarea a două perechi de boi sau a câtorva  hectare de pământ, dar întreb, aşa, în treacăt: mai putea acel elev să raporteze familiei, la sfârşit de an şcolar, c-a fost declarat repetent sau corigent? Mai putea elevul respectiv să-şi permită tot felul de libertăţi, multe din ele în directă antiteză cu disciplina şi cu principiile didactice?

Mai putea acel elev să sfideze şcoala şi corpul profesoral, fără nici o teamă de consecinţe? Sigur, între timp învăţământul a devenit obligatoriu şi gratuit, dar este mai performant decât cel pe care îl tot hulim şi-l repudiem ca vetust şi nedemocratic? O democraţie care trece dincolo de egalizarea de şanse nu mai este decât un surogat democratic, o privilegiere care maschează privilegierea.

Nu ştiu dacă ideea reintroducerii unor taxe şcolare rezonabile mai poate avea vreun ecou favorabil, deşi am tot trâmbiţat-o oriunde şi ori de câte ori mi s-a oferit ocazia, dar cred că mai devreme sau mai târziu vai fi luată în serios, fie şi sub forma unor licee de elită cu clase constituite printr-o selectare riguroasă a cursanţilor.

Cred că numeroşii părinţi, care-şi înscriu copiii prin şcoli din Europa sau de peste ocean, ar fi bucuroşi să-i ţină  la şcolile din  ţară, dac-ar avea certitudinea că rezultatele sunt aceleaşi. După lungile decenii în care am activat un învăţământ nediferenţiat, gratuit şi obligatoriu, a venit timpul să-l diferenţiem după competenţe şi abilităţi. Să se înţeleagă că învăţământul liceal, bunăoară, implică o caligrafie intelectuală care nu este comună tuturor copiilor.

Nu mai insistăm asupra tuturor aspectelor de biografie a autorului, uşor de reconstituit  dacă i se consultă site-ul, dar ne propunem o privire mai insistentă asupra opiniilor sale în ceea ce priveşte unele problemele zgrunţuroase ale României contemporane, cele care  tulbură şi isterizează uneori ţara  şi pune în discuţie însăşi locul ei în cadrul comunităţii europene.

Trei dintre diviziunile cărţii se decontează din opiniile autorului faţă de naţionalităţile conlocuitoare de la noi, cele cu care ne-a fost dat să vieţuim şi să convieţuim.

Convieţuim cu ţiganii, deveniţi romi –  nu se ştie prin ce recursuri lingvistice – o etnie care adaugă la defectele noastre cronice, arhetipale şi genezice altele, mult mai grave şi mai dezonorante pentru firea românească. Mai grav este că acest plus de defecte şi vicii sunt cărăuşite prin Europa şi prin lume mult mai activ decât ar fi făcut-o românii, iar faptul că romii sunt totuşi cetăţeni români atârnă greu în balanţa recunoaşterilor generale.

Sunt mai multe probleme aici. În primul rând trebuie revăzută similitudinea seamantică dintre romi şi români care produce o confuzie regretabilă, extinsă dincolo de împrejmuirile necesare impuse termenilor, chiar dacă, vorba autorului, schimbarea denumirii nu spală etnia de metehnele pe care le are (p.110). În vremea cât am stat în Germania am putut constata direct, privind ştirile televizate, panica pe care o răspândea prin localităţile alemanice, de-au speriat populaţia cu  crimele şi tâlhăriile  lor nesăbuite. Cât mai poate fi tolerată o etnie care trăieşte exclusiv din furturi, cerşetorie şi înşelăciuni?

Asociem uneori situaţia ţiganilor de la noi cu situaţia negrilor din SUA de după Războiul de secesiune. Şi americanii au avut de luptat cu refractarismul la civilizaţie şi cultură al negrilor, dar au reuşit pentru că negrii înşişi, deveniţi poliţişti, judecători medici, s-au aşezat în fruntea procesului de emancipare, fapt nu se întâmplă şi în cazul ţiganilor noştri.

Deveniţi poliţişti, procurori, parlamentari, miniştri aceştia îşi reneagă obârşia ţigănească, le este ruşine să se mai afişeze prin comunităţile ţigăneşti şi să se implice efectiv în procesul de emancipare. În plus, le este destul de profitabilă situaţia aceasta de presupusă discriminare care le conferă, chipurile, tot felul de drepturi – de a cerşi, de a tâlhări, de a înşela şi de a cumula averi colosale, să-şi construiască vile somptuoase, cum numai vechii castelani medievali îşi puteau permite.

De unde atâta bănet, că nu-i cred în stare să se încadreze într-o disciplină oficială de muncă şi să se mulţumească cu o chenzină şi lichidare.

Câteva pagini sunt consacrate şi comunităţii evreieşti de la noi, o etnie cu care românii au avut în general relaţii normale, cu excepţia unor momente episodice când s-au lăsat antrenaţi în ideologia dominantă a vremii. Nu este o scuză, pentru acele derapaje, dar chiar şi atunci, în condiţiile când antisemitismul devenise o modă –  terifiantă, dar totuşi o modă – românii încă au adoptat o atitudine ocrotitoare faţă de evrei.

Vasile Ghica n-o spune dar dacă cei 790 de evrei de pe vasul Struma ar fi reuşit să se salveze, cu totul alta era faţa pretinsului antisemitism românesc. Că vasul a fost bombardat şi din cei 790 de evrei, doar unul singur a reuşit să scape cu viaţă, nu mai este vina guvernului român care, în cazul cel mai rău, dacă n-a organizat îmbarcarea în portul Constanţa, măcar a închis ochii la această tentativă de salvare.

Altceva este de neînţeles; că alte ţări, care au adoptat o atitudine antisemită mult mai dură şi mai necruţătoare, nu sunt supuse unui tratament atât de acid şi de acuzator, cum este România. Las la o parte faptul că şi noi, asemenea altor ţări trecute prin iadul comunist a avut într-o anumită perioadă o conducere preponderent evreiască.

O altă etnie cu care românii au trebuit şi trebuie în continuare să convieţuiască este etnia maghiară, cu care România are destule neînţelegeri, multe provenind din istorie şi  reactivate frecvent, ori de câte ori s-au considerat oportune. Din paginile lui Vasile Ghica rezultă cu claritate că România încă nu are o politică activă şi foarte clară în problema etniei maghiare şi că de dragul unor parteneriate politice în constituirea majorităţilor parlamentare se fac concesii cu urmări pe termen lung.

Nu suntem singurii care avem neînţelegeri cu maghiarii, în aceeaşi situaţie se află şi Slovacia şi alte ţări. Poate n-ar strica să adoptăm şi noi măsura Slovaciei ca  ungurii care au dublă cetăţenie nu au voie să ocupe funcţii pe teritoriul Slovaciei (p.134).

      Aceasta e cartea, dar dincolo de problemele abordate este stilul, maniera ironică, uşor caustică şi spumoasă, care-o face crocantă şi uşor glazurată. Îl felicităm pe autor pentru această minunată ispravă şi-mi fac nădejdi că va continua acest demers început atât de promiţător.

Ionel Necula


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Scrie în căsuţă rezultatul adunării de mai jos: * Acest mesaj va fi afisat peste cateva minute.