Web
Analytics
TECUCI

Apărarea lui Patapievici


Nu m-am gândit că voi fi vreodată pus în situaţia de a-l apăra pe distinsul cărturar Horia Radu Patapievici – o mândrie pentru cultura românească şi pentru orice cultură europeană în care s-ar fi aşezat. Ştiu că distinsul cărturar nu are nevoie de apărarea noastră, că opera sa şi faptele sale – din vremea când a administrat Institutul Cultural Român – sunt suficiente pentru o dreaptă şi sănătoasă judecată. Cultura, erudiţia, corectitudinea opiniilor sale vis-a-vis de problemele acestei lumi îl situează deja în galeria făclierilor robuşti ai acestei ţări, care nu abundă şi nici nu-i prisosesc prea multe personalităţi providenţiale, ca să-şi permită luxul de a mai renunţa la unele din ele.

I se reproşează distinsului cărturar, cu citate claxonate copios pe toate canalele media, anumite opinii şi puncte de vedere mai personale referitoare la specificul poporului român, care, chipurile, ar agresa simţirea românească, orgoliul românesc şi pe mulţi concetăţeni ce nu se regăsesc în oţărârile sale. Să fim bine înţeleşi; orice popor se caracterizează printr-un buchet de distincţii, de calităţi şi defecte, şi acestea nu trebuiesc exagerate, dar nici ignorate sau trecute cu vederea. Ideal pentru un popor este să dispună numai de calităţi frumoase, aurorale şi providenţiale, dar aşa ceva nu există niciunde în lume. Ele, calităţile şi defectele, coexistă la toate popoarele lumii. Numai dozele sunt diferite; la unele etnii se întâmplă să predomine calităţile, însuşirile pozitive, dar asta nu înseamnă că sunt scutite de metehne şi beteşuguri cronice, generice, genetice. Patapievici nu şi-a denigrat neamul, a arătat doar că viziunea idilică despre poporul român nu este benefică şi nu corespunde întru totul adevărului. A arătat că etnia românească nu este alcătuită numai din calităţi, ci şi din defecte, iar acestea nu trebuie ascunse, precum gunoiul sub preş, ci să le asumăm responsabil şi să încercăm o acţiune curativă de eradicare, aşa cum poporul german nu l-a condamnat pe Nietzsche, pentru că i-a arătat defectele cronice şi arhetipale, ci a luat cunoştinţă de ceea ce este pernicios în structura lui psihică, şi le-a asumat ca un prim pas pentru eradicarea lor.

Sigur că un exeget sau un politician redus la minte şi dornic de popularitate ar inventaria, cu precădere sau chiar exclusiv, însuşirile pozitive din structura psihologică a unui popor, dar ceea ce rezultă din această privire trunchiată n-are nimic de-a face cu rigoarea, cu corectitudinea, cu obiectivitatea. Înţelegem dorinţa politicienilor de a coborî discursul politic la nivelul popular de înţelegere, pentru da impresia că şi el, politicianul, este din popor, că între el şi lumea de rând nu este nici o diferenţă (de cele mai multe ori nici nu este), dar e periculos să cobori gândirea la nivelul popular de înţelegere. Poporul, masele, mulţimea pot greşi, pot decide eronat, cum s-a şi întâmplat de atâtea ori în istorie. Ce-a ales poporul când a fost pus în situaţia de a pendula între Iisus şi Baraba? Ce-ar fi hotărât masele dac-ar fi trebuit să decidă asupra soartei lui Giordano Bruno? N-a fost consultat pentru că n-a mai fost cazul, hotărâse inchiziţia în locul lor, dar şi inchiziţia a hotărât dintr-o poziţie populară, pentru a fi pe placul enoriaşilor. Şi chiar la noi, într-o anumită vreme, cum a reacţionat poporul faţă de Corneliu Coposu, de Ana Blandiana şi de alţi intelectuali numai pentru că au refuzat încolonarea în molohul fesenist?

Or, Horia Radu Patapievici, ca şi Nietzsche în Germania, şi-a repudiat, cu voie vegheată posibilitatea de a face jocul celor mulţi. A preferat să fie cinstit cu poporul său şi cu propria sa conştiinţă, a preferat corectitudinea şi obiectivitatea. I-a arătat defectele – cronice, arhetipale, arhaice – deşi ştia că oricât de gonflate ar părea aceste beteşuguri, ţara, comunitatea etnică, este deasupra lor şi are, sau trebuie să aibă, prin instituţiile ei, capacitatea de a le îndrepta, reprima sau eradica. De a le converti şi de a le drena într-un trend de evoluţie optim. Or, dacă privim bine, această atitudine defineşte tocmai conştiinţa patriotică, simţământul iubirii de ţară, fără să fie necesară înfrumuseţarea artificială a lucrurilor.

Probabil c-a anticipat şi consecinţele atitudinii sale necruţătoare, dar n-a putut face concesii de la rigoare. Şi nu este singurul. Istoria culturii româneşti – de la Cantemir la Pompiliu Eliade, de la Dimitrie Drăghicescu la C. Rădulescu-Motru şi Cioran, ca să amintim doar pe cei mai reprezentativi – este plină de atitudini corecte, care au insistat, cu precădere asupra metehnelor din fibra noastră etnică, iar faptul că politicienii noştri nu-l văd decât pe Patapievici trădează fie rea-credinţă, fie ignoranţă – amândouă la fel de gregare şi descalificante pentru cei ce le livrează publicului cu neruşinare.

Ar mai fi ceva: înţelegem bine dorinţa de popularitate a politicienilor, prin această coborâre a discursului politic la nivelul de înţelegere a celor mulţi, dar mă tem că este vorba de ceva mult mai grav. Mă tem că nu este vorba numai de o ignoranţă colosală, ci mai grav, de absenţa unei scări de valori, una virtuală şi omologabilă în perspectiva unei exigenţe minimale. Or, dacă-i aşa, şi n-am nici un motiv de îndoială, aspectul în sine îi descalifică şi-i denunţă ca inoportuni pentru actul de guvernare. Nu se poate guverna o ţară cu asemenea deficite de cultură. Menirea unei guvernări este să ridice nivelul discursului public şi al înţelegerii problemelor ţării, nicidecum să-l coboare, să-l aducă în treapta cea mai de jos. Nu cu populisme ieftine şi improvizate poate fi guvernat un popor, o comunitate, ci cu raţiuni suficiente, cu o procesare riguroasă a urgenţelor , a priorităţilor resimţite de comunitate şi care reclamă măsuri implacabile, ferme, chiar dacă nu sunt pe placul celor mulţi. Raţiunea de stat trebuie să fie prioritară, chiar dacă nu coincide cu interesul de partid sau cu oportunismul celor abonaţi la funcţii bugetivore, bine remunerate.

Putem înţelege dispreţul politicienilor pentru cultură, dar în nici un caz nu putem admite dezinteresul pentru civilizaţie, pentru asigurarea suportului material al culturii şi, până la urmă, pentru drenarea civilizaţiei în cultură. Politicul are această funcţie privilegiată, de a face melanjul între civilizaţie şi cultură şi de a asigura condiţiile optime pentru emanciparea culturală a celor ce l-au investit cu încredere şi l-au propulsat în responsabilităţi administrative.

Poporul român, spunea Bogdan Petriceicu Hajdeu, nu este nici bun, nici rău, el are chipul şi asemănarea conducătorilor săi. Daţi-i acestui popor conducători viteji şi va fi viteaz, daţi-i conducători cinstiţi şi va fi cinstit, daţi-i conducători înţelepţi şi va da dovadă de cea mai frumoasă înţelepciune. Şi mai amintesc în aceste rânduri fugitive de ideea lui Simion Mehedinţi care, tot aşa, spunea că valoarea unui popor este direct proporţională cu valoarea conducătorilor săi.

De asta spun, oricât de mari ar fi realizările acestui guvern – dar nu sunt, Doamne fereşte, nici pe departe în graficul celor promise cu o propagandă deşănţată de-au alimentat atât de populist aşteptările ţării – simplul fapt că dovedeşte o asemenea precaritate de cultură şi de logică este suficient ca să-şi depună mandatul. Insist, nu este vorba doar de un deficit de cunoaştere, evident şi el, ci de incapacitatea de a procesa logic o anumită problemă, de a opera cu principii, cu idei, cu epistemologia universalului. Este vorba de o incapacitate de discernere între bine şi rău, între valoare şi caricatură, între calitate şi surogat, între veritabil şi contrafacere, între ceea ce este sedimentat ca statornic şi versatilism, impostură, fariseism. Sunt deficienţe grave care n-ar trebui întâlnite nici măcar la un şef de haltă CFR, nicidecum la nişte conducători de ţară. Un popor, oricare ar fi, nu poate fi guvernat cu o gândire rudimentară circumscrisă unui areal geografic limitat, districtual, şi cu atât mai puţin cu o conştiinţă restrânsă la o paletă prea limitată de probleme, e nevoie de o gândire capabilă să facă saltul în universalitate, să proceseze generalul şi abstractul, să aibă o viziune cu bătaie pe termen lung, să-şi înscrie ţara, comunitatea pe care o administrează într-un trend de evoluţie optim, să dispună de clarvedere, să optimizeze posibilităţile unei evoluţii fireşti şi să antreneze poporul peste care guvernează spre un obiectiv clar, exact şi mobilizator. Se vede de departe că politicienii care nu dispun de asemenea aptitudini, nu au ce căuta în politică şi-ar fi bine să se ocupe cu altceva. Cititorii acestor rânduri pot constata singuri cât de puţine, din aceste aptitudini obligatorii, le regăsim la cei ce populează mult prea aglomerata noastră scenă politică.

Şi mai adăugăm, măcar fugos, telegrafic că dacă politicienii sunt, într-un fel, de înţeles – că n-au dovedit niciodată un apetit pentru carte, pentru valoare, pentru cultură, dimpotrivă şi-au procurat diplome de la tarabele universităţilor particulare, sau prin furturi şi plagiate – ne intrigă tăcerea intelectualilor, indiferenţa cărturarilor, a oamenilor de bună credinţă din această ţară. Tăcerea lor este un semn de acceptare, de complicitate şi nu onorează blazonul intelectual.

Ionel Necula – scriitor.