Web
Analytics
TECUCI

Administraţia în perioada medie şi modernă


Tecuci - Primaria veche  Administraţia târgului Tecuci se întemeia în Evul Mediu, ca şi celelalte aşezări urbane, pe două principii: autonomia orăşenească şi reprezentarea puterii centrale. Astfel, convieţuiau o comunitate orăşenească autonomă, care-şi alegea ea însăşi cârmuitorii, cu o administraţie proprie, cu drept de judecată propriu, cu veniturile sale şi reprezentanţii domnului cu atribuţiile lor bine determinate, distincte de cele ale reprezentanţilor comunităţii.  Sfatul a avut un rol activ şi permanent la formarea şi consolidarea bazei materiale a clasei dominante. Toate instituţiile din satele româneşti au fost legate indisolubil de domn, de persoana şi de funcţiile sale. Domnul, nu numai că a deţinut toate funcţiile de stat, dar le-a şi exercitat direct sau prin delegaţii, asigurând în conducere şi participând, totodată, împreună cu reprezentanţii clasei dominante Ia crearea şi organizarea aparatului judecătoresc, militar, fiscal etc. Deci, în fapt şi în drept, puterea domnească era fără limite. Sprijinit de marii proprietari şi de vârfurile oligarhiei militare, încă de la întemeierea statului, prin forţă, domnul şi-a însuşit de drept, dar nu şi de fapt, stăpânirea asupra întregului teritoriu al ţării, donându-1 apoi sub formă de donaţii, susţinătorilor şi dregătorilor săi.

Numite de domni în acte “târgul domniei mele”, expresie ce demonstrează apartenenţa oraşelor la domeniul domnesc, aşezările ur¬bane au avut permanente raporturi cu puterea centrală, bineînţeles variabile în cursul târgului. Aceste relaţii erau stabilite prin privilegii, care, în forma uricelor, diplomelor şi hrisoavelor, prevedeau oraşelor dreptul de administraţie proprie şi dreptul de judecată, veniturile proprii, dreptul la folosinţa ocolului, dreptul la o zi de târg şi acela de a ţine iarmaroc anual, toate acestea în baza principiului autonomiei orăşeneşti. Lipsa acestor acte scrise în cazul unor târguri nu înseamnă şi absenţa autonomiei lor, ci ea era aceeaşi, în baza unui drept scris, “ab antiquo”.

Existau, desigur, şi privilegii speciale prin care domnii scuteau de unele dări anumite oraşe, cum ar fi, de exemplu, actul dat pentru scutirea de vamă mică. Privilegiile stabileau şi îndatoririle comunităţii şi obligaţiile fiscale ale acesteia.

Conducătorii comunităţii orăşeneşti erau aleşi de către acesta, fără amestecul domniei.

Din secolul al XVII-lea, dregătorii oraşelor devin auxiliari ai marilor dregători şi chiar ai conducătorilor de ţinuturi. Atribuţiile lor sc reduc treptat, trecând pe seama reprezentanţilor instituţiilor centrale.

Una din sarcinile principale ale dregătorilor oraşelor a fost asigurarea menţinerii ordinii, a vieţii şi bunurilor tuturor membrilor comunităţii, fiind ajutaţi chiar de aceştia.

Tuturor instituţiilor urbane, treptat, li s-au limitat atribuţiile, în mod evident din a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi mai ales din secolul al XVII-lea. Vechile instituţii fiind ca şi desfiinţate în a doua jumătate a secolului al XVIIIlea s-a pus problema reorganizării administraţiei oraşelor, prin crearea unor alte instituţii.

Conducătorii comunităţii orăşeneşti purtau denumirea în Moldova de şoltuzi, termen de origine germană – “schultheiss” – pătruns la noi prin filieră haliciano-polonă, “szoiltys”. Şoltuzul, ales de către obştea târgoveţilor, era ajutat de cei doisprezece pârgari, în frunte cu pârgarul cel mare. Termenul de pârgar este tot de origine germană, derivând din “burger”, cei denumiţi astfel fiind cetăţeni liberi ai oraşelor. In anumite cazuri, în loc de şoltuz, documentele îl atestă pe voit, termen sinonim, preluat prin filieră haliciană, tot din limba germană – “vogt”.

Cea mai veche menţiune este din 13 iunie 1456, când alături de alţi “pani” apare şi pan Serchiz (armean) voit de Suceava. Anterior acestei date, în 1449, amintim ca “voit armean” alături de “Nikil voit”, în legătură cu delimitarea unui sat întărit Moldoviţei de Petru voievod, al cărui hotar începea “de la drumul cel mare al Sucevei”.

Termenul şoltuz nu s-a impus deloc la noi pentru sate, ca în Ungaria şi Polonia. Acest termen este folosit aproape constant în documentele slavo-române; termenul voit sau birău, absolut cu acelaşi sens, este folosit mai rar. In schimb, în documentele în alte limbi, ne referim la corespondenţa cu Bistriţa şi alte oraşe din Ardeal, în limbile germană şi latină, apar numai termenii “richter”, “groff’, “greb”, “advocatus”, “judex”, care aveau circulaţie şi acolo. In ce priveşte fondul, P. P. Panaitescu a remarcat mai recent că mai multe elemente sunt ardelene decât poloneze.

Chiar într-un document tecucean întâlnim acest termen: “Dumitru voit i doisprezece prăgarum ot trag Tecuci“, alcătuiesc un zapis pentru o vânzare la Ţigăneşti. A doua menţionare a voitului la Tecuci datează din 31 ianuarie 1633, într-un ispisoc de la Alexandru voievod, prin care întăreşte lui Dragoş moşia de la Mărişeşti, pe baza zapisului de mărturie de la Iane Ţâgănaş, “voitu” şi doisprezece pârgari.

Termenii de voit şi şoltuz nu exprimau funcţii diferite, fapt dovedit de atestarea aceluiaşi Iane Ţâgănaş cu numele de şoltuz în zapisul propriu-zis.

Din documentele cercetate, s-a putut constata că, de la întemeierea Moldovei şi până în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, şoltuzii şi pârgarii au fost cei mai de seamă funcţionari în târguri şi ţinuturi.

Aceştia erau aleşi de locuitorii târgurilor dintre care negustorii bogaţi şi de vază, pe durata unui an, şoltuzul având dreptul de a fi reales doar o singură dată.

Aveau în târguri cancelarie proprie, iar atribuţiile lor erau administrative, judecătoreşti şi fiscale. Autoritatea acestora nu putea fi încălcată de către domn, care cerea avizul dregătorilor săi când dorea să facă o danie din teritoriul târgului.”

Şoltuzul şi cei doisprezece pârgari administrau oraşul, având drept de judecată asupra orăşenilor, hotărau cheltuielile şi asigurau ordinea publică.

Alcătuirea zapiselor şi întărirea lor cu pecetea oraşului a fost o altă importantă îndatorire a acestor cârmuitori. In documentele referitoare la târgul Tecuci îi găsim adeseori în calitate de martori la vânzări şi cumpărări de ocini şi autori ai zapiselor de mărturie, pe baza cărora domnul întărea ulterior stăpânirile. La 20 martie 1620, şoltuzul Dumitru, cu cei doisprezece pârgari, au alcătuit un zapis, care menţiona vânzarea unei ocini la Sclipoteşti de către răzeşul Luca din acest sat.

Pe baza unui zapis de mărturie de la Ghervâsăc, şoltuzul de Tecuci şi cei doisprezece pârgari, Radu voievod a întărit lui Toader Corbaci părţi de moşie în satele Tomeşti, Hănţeşti, Vlamnic, Scutaşi şi Cârbuneşti (1617-1619, 1623-1625 aprilie 22).

Din 20 noiembrie 1627 datează un alt zapis de mărturie alcătuit la Tecuci de un alt şoltuz, cu acelaşi nume, Dumitru, şi de cei doisprezece pârgari cu ocazia cumpărăturilor făcute de Ionăşeşti şi Fântâneni de către Nicoară hatmanul. Câţiva ani mai târziu, la 31 ianuarie 1633, o altă întăritură o făcea Alexandru voievod lui Dragoş, în satul Mărişeşti, pe baza zapisului de mărturie de la Iane Ţâgănaş voitu cu cei doisprezece pârgari din târgul Tecuci.

Zapisul avea şi pecetea oraşului. Mafteiu şoltuz de Tecuci dădea mărturie de vânzare unei ocini în Tomeşti lui Costin postelnic de către Mareş din Năneşti. La o diferenţă în timp de 30 de ani, la 26 decembrie 1668, un alt şoltuz din Tecuci, Strata Hagi, împreună cu cei doisprezece pârgari erau prezenţi la întocmirea zapisului lui Chirilă din Blăjenii de Jos, care vindea ocina sa lui Florea Căpitanul, după ce la 16 februarie al aceluiaşi an fuseseră martori la vânzarea unei părţi, tot din Blăjenii de Jos, lui Nicoară Racoviţă hatmanul de către răzeşii de acolo.

Prezenţi la tocmeli în calitate de martori, de autori ai zapiselor şi de întăritori ai acestora cu pecetea oraşului, şoltuzul şi pârgarii erau solicitaţi pentru măsurarea moşiilor, pentru delimitarea hotarelor din târg sau din ocolul târgului. Atribuţiile dregătorilor şi rolul acordat lor în viaţa socială a târgului au evoluat în timp.

Dacă în secolul al XV-lea exista, alături de un sfat mic al şoltuzilor şi pârgarilor, un sfat mare al târgoveţilor la care participau toţi orăşenii cu drepturi, pentru adoptarea unor hotărâri importante, sfatul mare a dispărut apoi, lăsând autoritatea sa tot sfatului cel mic, ce a crescut în importanţă.

In secolul al XVI-lea însă, a scăzut şi autoritatea şoltuzului şi pârgarilor, care nu mai erau semnatarii actelor importante, în locul lor fiind prezenţi marii dregători.

A existat o legătură permanentă între domn, şoltuz şi pârgari. Incepând cu secolul al XVI-lea, aceştia erau solicitaţi de domn să judece anumite pricini, să cerceteze motivele de nemulţumire, după care alcătuiau un raport scris, iar hotărârea aparţinea domnului.

Când procesele ajungeau până în faţa sfatului domnesc, dacă acesta nu era lămurit cu probele care i se prezentaseră, se cerea ca şoltuzul şi alte persoane care cunoşteau situaţia, să facă anchetă la faţa locului şi să raporteze cele constatate.

In general, persoanele au proprietăţi în apropierea oraşelor, care făcuseră cândva parte din “ocol” sau “hotar”, puteau apela Ia nevoie, direct sau prin autoritatea centrală de stat, la mărturiile şoltuzilor şi pârgarilor. Dregătorii amintiţi ai oraşelor mergeau la faţa locului, cercetau documentele, vechile semne de hotar şi puneau pietre noi.

Uneori ancheta şi concluziile la care ajungeau ei erau admise întrutotul de sfatul domnesc şi se da hotărârea pe baza lor. Pentru a-şi întări afirmaţiile, ei se prevalau şi de faptul că proprietatea de litigii era înscrisă în catastiful oraşului.

Unicul catastif al oraşului, ce cuprindea toate actele de vânzare-cumpărare alcătuit de şoltuz ajutat de pârgari şi dieci, era consultat de domn la cumpărarea sau dăruirea de case şi pământuri. Dacă s-ar fi păstrat catastiful oraşului Tecuci, el ar fi constituit un izvor important utilizat în această lucrare.

Apărarea drepturilor domniei în oraşe se realiza prin reprezentanţii acesteia, vornicii de târg, înlocuiţi ulterior cu ureadnicii. In anumite târguri exista chiar o curte domnească – în cazul Tecuciului ea a lipsit -sediul funcţionarilor domnului care îi încasau veniturile, exercitau dreptul la judecată şi aveau atribuţii militare.

Originea termenului vornic din limba slavonă, unde “dvor” înseamnă curte, oferă şi o explicaţie a sensului său. Vornicul de târg era numit de către vornicul cel mare al Ţării de Jos, care-şi avea sediul la Bârlad, unde în calitate de locţiitor al voievodului exercită o jurisdicţie absolută.

Vornicii de târg prezidau toate consiliile sau, mai bine zis, divanurile de judecată din regiunea lor. Sub jurisdicţia vornicului Ţării de Jos, se afla pe lângă alte oraşe si orasul Tecuci.

In fiecare târg, marii vornici îşi aveau reprezentanţii lor însărcinaţi cu strângerea dijmelor rezultate din vânzarea tuturor mărfurilor în târguri.

Autoritatea vornicilor va creşte mereu, trecând peste a dregătorilor aleşi de târgoveţi, mai ales în secolul al XVII-lea.24 Ei se vor implica în toată administraţia târgurilor. Astfel, ei ajung să supravegheze ocolul de târg, să facă hotărniciri şi chiar să-şi dea acordul pentru eventualele noi construcţii. Tot lor le erau trimise plângerile adresate divanului domnesc spre cercetare şi judecarea faptelor şi numai o nereuşită determină reluarea judecăţii la scaunul domnesc.

Secolul al XVI-lea aduce înlocuirea vornicilor sau dublarea lor cu ureadnicul sau namestnicul, ambii termeni fiind de origine slavă, cu sensul de dregător, respectiv locţiitor. Cel mai vechi ureadnic este menţionat la 1521, în oraşul Vaslui. Inlocuirea vornicului cu ureadnicul reflectă, în viziunea lui P. P. Panaitescu, trecerea autorităţilor domneşti din oraşe, de la regimul militar la cel civil, trecere care s-a realizat când necesităţile fiscale ale domniei au devenit mai apăsătoare, primând în faţa celei militare.

Prin reforma lui Constantin Mavrocordat, vechile atribuţii admin¬istrative locale ale vornicilor au fost preluate de ispravnici. Ocoalele dispăruseră de mult. Un ordin domnesc din 1742, adresat lui Ion Bogdan, ispravnicul de Tecuci, avea următorul conţinut: “Noi pe dimineata te-am făcut ispravnic ţinutului Tecuci şi ţi-am dat ţinutul în seama… cât pentru târgoveţii de Bârlad, aceea sunt în seama dumisale vel vornic de Ţara de Gios şi trebuie dumneata de dânşii să nu te atingi întru nimica…”

Intr-un document, datat 18 iulie 1642, este menţionat Mircuţ vornicul, exercitându-şi atribuţiile judecătoreşti din satele dependente de ocolul târgului Tecuci.

In istoriografia noastră s-a acordat mare atenţie cnezilor, juzinilor şi jupanilor, dar pentru istoria oraşelor medievale ei prezintă mai puţin importanţă decât instituţia oamenilor buni şi bătrâni, dată fiind împrejurarea că aceasta din urmă constituie încă una din trăsăturile comune satelor şi oraşelor.

P. P. Panaitescu consideră că această instituţie, cu o mare vechime, înlocuieşte pe cea a administrării generale a poporului şi corespunde “fazei diferenţierii interne a obştii”. Un document din 20 martie 1620, menţionează pe şoltuzul Dumitru şi pe cei doisprezece pârgari din târgul Tecuci, încheind un act de vânzare-cumpărare pentru părţi din “Ionâşeşti pre deal al ţinutului Tecuciului” şi pentru Fântâneni, cumpărături ale hatmanului Nicoară. De remarcat că această vânzare-cumpărare s-a făcut şi “în faţa a tot târgul” înţelegând prin aceasta, probabil, adunarea generală a oraşului Tecuci.

N. Grigoraş era de părere că “adunarea generală” a continuat să joace un rol important în viaţa aşezărilor urbane, în componenţa ei intrând rezolvarea unor probleme de ordin financiar, fiscal şi judecătoresc, fixarea locului unde trebuia să fie amplasată piaţa, zilele de târg şi chiar alegerea conducerii oraşului.

S-a admis înainte de formarea statelor româneşti, oamenii buni şi bătrâni care au jucat un rol de seamă în rezolvarea conflictelor ivite în sânul obştilor, în trasarea hotarelor săteşti, în organizarea apărării unor ţări şi voievodate, în strângerea dărilor.

La cârmuirea târgului mai participau şi alţi funcţionari cu atribuţii bine determinate. Vătaful, şeful aprozilor de târg, avea datoria de a strânge tributul şi alte dări la care erau supuşi orăşenii şi de a le aduce apoi vistieriei. El era astfel reprezentantul vistiernicului de târg. Paharnicul îşi exercita autoritatea în regiunile în care existau vii domneşti. Funcţionarii care adunau taxele de pe loturile vândute în târguri se numeau cămărari. In epoca fanariotă, când s-a produs şi pe plan administrativ modificări importante, au apărut şi noi funcţionari de târg. Depinzând de agă, ei asistau pe ispravnici în calitate de organe executorii şi erau însărcinate cu paza oraşelor şi cu asigurarea ordinii publice.

In concluzie, conducerea oraşelor moldoveneşti a avut un dublu caracter: pe de o parte, a fost o conducere autonomă exercitată de şoltuz, ajutat de doisprezece pârgari, iar pe de altă parte a existat un permanent control al domniei reprezentată de vornicul de târg, iar din secolul al XVI-lea de ureadnic.

Domnii Ţării Româneşti şi Moldovei aveau o curte centrală de reşedinţă, unde erau înconjuraţi de o seamă de boieri mai mari sau mai mici, din care unii îi ajutau la conducerea treburilor ţării, iar alţii slujeau domnului, toţi aceştia asigurând fastul obişnuit al curţii domneşti. Cum membrii sfatului domnesc slujeau sau “doreau” la curtea domnească, unele documente din secolul al XVII-lea numesc sfatul domnesc “d-vorba curţăi măriei sale” domnului.

De obicei termenul de curte se referă la cei care slujeau domnului Ia curtea sa centrală, nu la dregători mari, care apar de regulă separat de restul ţării.

Cronicarul Mihail Moxa face demarcaţia între sfat şi curte când spune: “Curtea se sculă cu sfatul împreună de puseră pe Artenie împărat”, iar într-un document moldovenesc din 24 iulie 1618 domnul arată că s-a consultat cu sfatul şi curtea sa.

In nici un document emis de cancelariile domneşti ale Ţării Româneşti Moldovei, boierii care apar ca membri ai sfatului domnesc nu sunt cuprinşi sub termenul de curte, astfel încât nu ni se pare întemeiată părerea exprimată de C. Cihodaru că “asistenţa” la sfatul domnesc alcătuia curtea domnului.

Sfatul domnesc a jucat un rol deosebit de însemnat fiind, alături de domnie, principala instituţie a ţării. Sfatul domnesc asista pe domni la conducerea treburilor statului, membrii săi fiind consultaţi în rezolvarea tuturor problemelor majore privind administrarea, organizarea fiscală, militară, judecătorească, politica externă a ţării.

In cazuri deosebite, domnii puteau convoca unele sfaturi mai largi sau solvore, care cuprindeau un număr mai mare de reprezentanţi ai clasei dominante, clasă care trebuia să-şi dea acordul la toate măsurile importante întreprinse de domnie.

Sfatul domnesc din secolul al XVII-lea poate fi considerat ca fiind un stadiu intermediar între vechiul sfat, a cărei principală sarcină va îndeplini obligaţiile faţă de domnul ţării şi o altă etapă superioară, în care dregătorii exercită funcţiuni din ce în ce mai specializate, specializare ce caracterizează statul modern.

Informaţiile din a doua jumătate a secolului al XlV-lea asupra acestui corp de elită, care asigura autoritatea şi siguranţa personală a domnului şi membrilor familiei sale, sunt nesemnificative. Indiscutabil că membrii gărzii domneşti se alegeau cu grijă deosebită dintre membrii familiilor boiereşti în care domnul avea încredere, dar şi dintre oamenii recrutaţi după alte criterii, poate chiar dintre ostaşii străini, de meserie, plătiţi.

Grigore Ureche ne informează că Petru Şchiopul avea o gardă de turci numiţi beşlii, care dispuneau şi de artilerie. Dar mai târziu, în Moldova, denumirea s-a dat unui corp de trupă recrutat dintre turci şi tătari, având misiunea de a înfrâna pe conaţionalii lor din diferite localităţi, care sededau la diverse abuzuri, fiindcă mahomedanii nu puteau fi pedepsiţi de creştini. Nu se cunoştea numărul membrilor sau al ostaşilor recrutaţi într-un asemenea corp, dar mai puteau îndeplini şi alte misiuni. Cea mai mare parte din beşlii erau plătiţi. La 15 octombrie 1741 s-a hotărât leafa şi “tariful” ce avea să dea, lunar, beşliilor şi neferilor aşezaţi în oraşe. De exemplu, Hola Husein, beşleagă în Tecuci, primea lunar câte doisprezece lei, iar cei doi neferi câte şase lei lunar, plus tainul.

La 26 octombrie 1833, în Rezoluţia Sfatului Administrativ este înscrisă disputa electorală dintre postelnicul Costin Catargiu şi vornicul Conachi, care “voieşte a silnici voturile şi a isterisi pe ţinutaşi de dritul ce prin Reglement le este dat”, luptând “împotriva majorităţii ţinutaşilor a fi deputat a ţinutului Tecuciu“.

La 8 decembrie 1833, cu prilejul primei şedinţe a “Obşteştei Obicinuitei Adunări” este menţionată alegerea ca membru al Sfatului administrativ a deputatului Costin Catargiu.

Plăţile lunare şi anuale ale membrilor Sfatului administrativ sunt asemănătoare cu cele din Vaslui. Prezidentul primea 700 lei pentru o lună şi 8.400 lei pentru un an, directorul primea 250 lei pentru o lună şi 3.000 lei pentru un an, astfel încât totalul cheltuielilor cancelariei se ridica la 25.800 lei.

O comparaţie cu structurile din Europa Occidentală, evidenţiază diferenţe între oraşele noastre şi cele din apus, diferenţe ce-şi găsesc motivaţia în condiţiile specifice în care s-au format aşezările urbane din spaţiul românesc, din aşezările rurale. N-au existat la noi mai multe categorii de oraşe şi nici un sistem complet de conducere. Anumite similitudini existau totuşi cu oraşele libere regale din secolul al XlV-lea din Polonia şi Ungaria, în sistemul de conducere.

Sursa: Stefan andronache Monografia orasului Tecuci”