TECUCI

  Dan MATEESCU – sculptor. S-a născut la 8 aprilie 1943, la Moineşti, judeţul Bacău. Este absolvent al Facultăţii de Arte Plastice din Iaşi, clasa profesorului Vasile Florea, promoţia 1973. A funcţionat ca profesor, apoi, până la pensionare, ca muzeograf la Muzeul Mixt din Tecuci. Membru al U.A.P., Filiala Galaţi, din 2001. Expoziţii personale: Tecuci (1979, 1982, 1988, 1990, 1992, 1996, 1998), Suceava (1982), Bucureşti (1982), Galaţi (2002, 2004, 2006). A participat la multe manifestări cu caracter judeţean şi naţional. Lucrări de artă monumentală: Tecuci („Mihai Dimitriu” – ciment; „Calistrat Hogaş” – ciment, „Tudor Pamfile” – bronz; „Zbor” – metal; „Monumentul cercetaşului” – bronz; „Natalia Negru” – ciment; 10 busturi reprezentând personalităţi tecucene, amplasate pe Aleea Personalităţilor din Grădina Publică); Lieşti („Statuia luptătorului dac” – ciment); Ţepu („Tudor Pamfile” – ciment); „Monumentul eroilor” – ciment – inox); Buciumeni („Paraşutista Smaranda Brăescu” – ciment; „Monumentul paraşutismului” – ciment, aluminiu); Stănişeşti-Bacău („George Apostu” – ciment); Podu Dâmboviţei („Himera” – lemn); Iveşti  („Ştefan Petică”, relief – bronz; „Hortensia Papadat Bengescu” – ciment). Sculpturile de interior ale lui Dan Mateescu sunt axate pe generoasa temă a maternităţii, dezvoltă într-un întreg ciclu motivul „scării” sau îşi au sorgintea în tehnologia populară şi în diferite obiecte cu caracter etnografic. Nota lor vădit simbolică este evidentă. Stăpân pe tehnica cioplirii în lemn, artistul înscrie în spaţiu forme şi volume de o mare simplitate, cu o încărcătură semantică relevantă. Tăietura lui Dan Mateescu nu este sofisticată, ea se apropie de cea a meşterilor populari, numai că artistul ştie să folosească şi câştigurile artei şi tehnologiilor moderne. Ştie să folosească de asemenea calităţile şi imperfecţiunile masei lemnului pentru a obţine anumite efecte vizuale, pentru înlăturarea monotoniei şi dinamizarea discursului plastic. Sculpturile sale se caracterizează printr-un echilibrat simţ al ritmurilor, prin dezvoltarea lor în desfăşurări spaţiale expresive, care să permită privitorilor receptarea conţinutului ideatic şi a sentimentelor de care artistul este animat. Apelând la geometrizare şi stilizare, la perforarea după un calcul aproape matematic a trunchiului sau, dimpotrivă, la implantarea în acesta a unor accesorii, Dan Mateescu realizează o sculptură sensibilă, coerentă, redusă la esenţial, dovedindu-se un continuator în spirit modern al tradiţiei. Unele dintre lucrările sale din ciclul „Scara” sunt ecouri ale iconografiei religioase pe această temă, având semnificaţia purităţii şi tăriei credinţei, a treptelor urcate în drumul spre mântuire şi îndumnezeire, a aspiraţiei şi setei omului de înălţare, de autodepăşire, a eforturilor sale de a sparge barierele care limitează cunoaşterea umană. Alte lucrări îşi au geneza în unele elemente de cultură materială întâlnite în gospodăria ţărănească: raghila, căuşul, râşniţa, piatra de moară, roata, maiul etc. Chiar modul de sprijinire a lucrărilor pe trei picioare aminteşte de scaunele ţărăneşti din jurul mesei rotunde tradiţionale care i-a inspirat lui Brâncuşi „Masa tăcerii” de la Târgu-Jiu, sau, rămânând în domeniul sacrului, am putea spune că fac aluzie la Trinitate. Formele şi volumele înscrise de Dan Mateescu în spaţiu îşi pierd arhaicitatea şi atributele obiectului utilitar, dobândind valenţele artei. Lemnul îşi păstrează căldura, plinurile şi golurile sunt armonizate cu ştiinţă, echilibrat. Suprafeţele în care loviturile dălţii dau o anumită vibraţie materiei alternează cu cele atent şlefuite. În unele variante artistul implantează în textura lucrării elemente metalice. Sculpturile reţin prin ritmul undoios, liniştit al formelor şi volumelor, prin monumentalitatea lor, prin acribia cu care sculptorul explorează virtuţile lemnului, dându-i o nouă viaţă. Dan Grigorescu vedea în Dan Mateescu „un sculptor al formelor ample, înscrise cu aplomb în spaţiu, care ciopleşte cu un simţ sigur al raporturilor constructive”. Marin Mihalache remarcă „temperamentul său domol, tăcut ca înseşi materialele sculpturii sale, evoluând sub patronajul brâncuşian, preocupat să se încadreze într-o viziune modernă, în care sensibilitatea se subordonează creator înscrierii în spaţiu a unor volume expresive, prin care elogiază nobile aspiraţii umane”, în timp ce Cristina

Sursa: volumul “Nasc si la Tecuci oameni” scris de Vasile Ghica

Comments are closed.